Sima Giuchici – Caius din Torac: UMANISMUL ÎN FAPTE

Oameni simpli cu harul umorului şi căldură sufletească
Există oameni buni la suflet, cedincioşi în bunul Dumnezeu şi binefătători. Aşa sunt ei născuţi pentru că aşa le-a fost dat să fie. Aceşti oameni au o bogăţie sufletească şi mulţi prieteni. Nu fac averi mari oricât ar lucra pentru că averile lor sunt comorile lor sufleteşti. Ei se deosebesc de ceilalşi prin simplicitatea lor. Dacă-i cauţi îi poţi afla simplu. Vasile de la Uzdin, Pera de la Satu Nou, Sima de la Torac. Numai atât şi lumea-i ştie.
În împrejurimile Toracului în orice sat dacă întrebi de torăceanul Sima toţi o să te îndrepte încotro s-o apuci pentru a ajunge la Torac iar acolo îl afli în centru, „la birt”, „la bicărie”, ori acasă. De orice ai nevoie cere-i că te v-a ajuta căci aşa e el Sima Giuchici – Caius.
A primit Premiul octombrie al comunei Jitişte. Au consemnat evenimentul posturile de radio şi televiziune regionale ale oraşului Zrenianin cât şi însuşi ziarul „Zrenianin”. „L-aţi văzut pe Sima a‘nost în foaie” au zis nişte prieteni în centru satului mândri de faptele consăteanului lor, iar el Sima spiritual cum e el a comentat: „Mare lucru să fi în foaie. Cine nu poate fi în foaie. Numa om să fie – asta-i azi mai greu”
Şi are dreptate Sima. De când îl ştiu era înconjurat de prieteni, făcea bine tuturor, dădea o mână de ajutor, altădată o plătea amarnic unii uitând de binele făcut, iar Sima nu se supăra: „Las c-or răspunde ei la socoata de apoi…” – zicea mai mult în glumă făcând aluzie la cuvintele Sfintei scripturi.
Prin anii 70 începea să adune oi ajungând la un număr impozant de peste 300. A trecut apoi la vaci, peste o sută, porci, peste o sută, dar Sima a rămas acelaş. Sponsor a tuturor manifestărilor din loc la Căminul cultural, biserică, „Sărbătorile de iarnă”, a dat lapte copiilor de la şcoala elementară, a donat o sumă însemnată copiilor orfani a veteranilor din comuna Jitişte şi altele.
Cât de mult îi plac animalele o dovedeşte faptul că s-a ocupat cu dresura cailor şi a câinilor încă de copil. Mi-a rămas întipărită în minte o întâmplare de prin anii şaptezeci când a pus pariu la „birt” că numai atunci când el fluieră câinele lui v-a veni, în rest nu. Am ieşit în stradă şi dă-i cu fluieratul unu după altu până s-au umflat bucile iar când Sima a fluierat în decurs de numai câteva minute câinele era la piciorele lui.
Despre umorul lui Sima şi agerimea lui cred că s-au convins cei care au stat cu ei de vorbă. Întâlnindu-l odată în faţa casei poetul Nicu Ciobanu ştiindu-l ca mare crescător de oi, îl salută: „Salut, păcurariule”, la care Sima fulgerător îi răspunde „Năroc, ciobanule!”.
Oameni simpli cu harul umorului şi căldură sufletească e greu să găseşti azi. Sima a fost şi a rămas acelaşi. Violeta, soţia lui, ardeleancă, bistriţeană, plină şi ea de bunătate şi spirit ardelenesc î-ţi decreţeşte faţa împovărată de greutăţile noastre de azi cu glumele şi râsul ei. Optimistă şi harnică, dă imbold şi har familiei Giuchici. Simona, fata lor are darul actoriei moştenit de la tata care era un bun actor şi umnorist. Iubeşte animalele şi e mereu alături de tata. Violeta câteodată strâmbă şi ea din nas a amărăciune: „Nici fata asta nu m-ascultă, numai pe tata, parcă-i ieşită din burta lui.”
Bătrânul Caius cunoscutul „opincari” din sat, povestea în serile lungi de iarnă întâmplări din moşi strămoşi. Era o legendă vie a satului. Păcat că poveştile lui nu le-am înregistrat la timp, acum fiind bolnav, l-a părăsit memoria şi harul povestirilor.
Sima mai are şi o soră Steluţa care a continuat şcolarizarea s-a angajat şi a rămas la Belgrad unde trăieşte şi acum cu întreaga familie.
Despre Sima s-ar putea spune multe, cuvinte frumoase, cuvinte de laudă, poate pe ici pe colo să-i afle cine vre-un cusur, dar nu răuintenţionat sau răufăcător. Nu doresc să împovărez o poveste frumoasă cu atâtea amănunte. Sunt mulţi
Mie mi-a rămas întipărit prietenia noastră din anii 70 când am activat împreună la tineret, organizat împreună Festivalul de umor Begheiţi 1971, când am cutreierat România cu „Opel 1600” pe la „Popasul romanilor” de pe Meseş, la Răşinarii lui Octavian Goga, ori la Criştelec din Şimleul Silvaniei. Ce vremuri mai erau pe atunci şi ce oamenii. Din tot ce luam cu noi pentru a face un leu, Sima mai mult dădea cadouri. Aşa a stârnit prieteni peste tot.
Azi parcă toţi s-au dat cu biznisul şi în fuga grabnică după bani uitând de o prietenie, de o mică atenţie sau un mic ajutor. Alţi precum Sima, au rămas aceiaşi împărţind întotdeauna şi altora câte ceva din bunătatea lor sufletească. Poate de aceea le-a dat Domnul să aibă ce da şi altora.
Aşa a fost aşa a rămas pentru că aşa a voit Domnul. Sima dintotdeauna a crezul în bunul Dumnezeu, rugăciunile sale pare că au fost ascultate. De la el mi-au rămas întipărite în minte cuvintele biblice: „Dai Cezarului ce-i a Cezarului şi Domnului ce-i a Domnului”.
I. Stoiţ

FacebookTwitter